Nu vă mai mințiți copiii că ne arde țara!

        Nu vă mai mințiți copiii că ne arde țara! Nu vă mai mințiți copiii că ne fură nemții pădurile și pământul. Pădurea crește, iar pământul nu ne poate fi luat de sub picioare. Nu vă mai holbați ca naivii la ce toarnă ăștia prin televizoare;  să vedeți doar 5% din România noastră. Nu mai credeți tot ce se spune pentru că țara nu moare! Nu ne mai creșteți cu ideea că eșecul nostru ne este pregătit și că orice s-ar întâmplă, suntem niște incompetenți. Nu ne mai mințiți , pentru că adevărul despre țara noastră nu stă în văicărelile noastre, stă în istoria și puterea unui neam glorios. E greu, știm, dar ne place vorba și bârfă mai tare decât puterea și munca. Dacă nu credem în copii, și dacă nu îi învățăm să fie curajoși, pentru ce îi mai creștem?
 Dacă vor crește cu gândul că totul e pierdut, vor pleca tot mai departe și vor face orice să supraviețuiască, iar asta e trist. Dacă vor crește cu gândul că trebuie să fie bine, atunci când vor avea puterea de a schimba ceva, vor schimba totul în mai bine.
          Pesimiști sunt mulți, pentru e că atât, atât de simplu să găsești nod în papură. E atât de simplu să judeci și să arunci cu pietre. Când o să învățăm oare că lucrul ăsta nu o să schimbe nimic?
         E de vină președintele că ne e lene să ne vopsim curțile și să ne îngrijim casele? E vinovat el oare că stau cârciumile pline ochi de triști , dar bătrânii încă sapă câmpurile, sub dogora soarelui?
 E vina președintelui că ne scuipăm profesorii și ne judecăm părinții că nu ne dau și nu ne fac?
 E vina lui că ne place somnul și clubul și porcăreală? E vina lui că ne uităm la toate mizeriile la televizor dar nici nu am auzit de Tezaur Folcloric și Viața Satului ?
 E vina lui că ne place viață la oraș și ne place orice vânt bate din Occident, dar habar n-avem unde zace puterea și originea noastră?
         O să dăm cu pietre în oricine urmează pe scaunu acela - în fruntea noastră - pentru că nu o să avem vreodată puterea de a vedea adevărul, dincolo de Mass-Media . Adevărul e la noi în ogradă, în familie, în curte, în cei ce vin .
 O să spunem de fiecare dată că "o să se aleagă praful!". Dar de 20 de ani parcă așteptăm impactul ăla, și tot nu apare. De ce? Pentru că nu există așa ceva! Nu o să se aleagă niciun praf, nu o să murim de foame pentru că, slavă Domnului, sunt câmpii de arat și grădini de cultivat. Nu ne fură nemții pădurile decât dacă stăm cu mâinile în sân și spunem "jmecherii au vândut pădurile" . Ce e oare mai trist ? Jmecherii ăia sau noi , stând cu ochii închiși și cu mâinile în sân?
        Nu creșteți copii cu teamă! Nu le trebuie smart-phone sau haine scumpe! Le trebuie curaj, școală  și valori!  Nimic nu e greșit în țara noastră frumoasă, doar că e atât ,atât de greu să deschidem ochii și să vedem cât e de binecuvântată!

      P.S. Străinătatatea nu o să fie niciodată o alternativă! Mai devreme sau mai târziu, tot acasă o să venim, și o să schimbăm totul în bine, pentru că nu avem încotro. O să fie bine! Din ce în ce mai bine!

Testamentul meu

Când eram mai mică eram mai înţeleaptă . Astăzi aş plăti un copil să îmi fie profesor şi să mă înveţe ce e fericirea şi cum să o preţuiesc. Când eram mică lucrurile mărunte erau bucăţi de rai în lumea mea. Nu aveam camera mea, nici nu visam la asta .Aveam jucării rupte şi incomplete, dar atât de speciale; aveam cărţi multe, şi Moş Nicolae îmi aducea în fiecare an altele (nu că insistăm eu prea tare, dar el era moş, şi ştia mai bine). Aveam ursuleţi de ciocolată în fiecare an, dar de Crăciun. Nu eram săraci, eram oameni normali, cu un trai decent. Toată lumea era la fel, dar parcă mult, mult mai fericită. Şi când mergeam să mă joc acasă la prietenii mei - ăia mai amărâţi că mine - mă simţeam chiar mai fericită. Plecam de dimineaţa şi ne pierdeam prin grădini, iar când într-un final ne strigau părinţii la masă, mâncam nesuferita aia de ciorbă fără să răsuflăm. Apoi parfumul de mâncare din părul mamei mele era strajă pentru visele urâte din miez de noapte. Când eram mică îmi era atât de simplu să îl cred pe bunicul meu , vorbindu-mi despre Dumnezeu, şi bunătate. Astăzi aş avea atâta nevoie de încă o poveste.Aş vrea măcar să vină şi să mă învelească atunci când eu, strângând din ochi, mă prefac mişeleşte că dorm. Când eram mică mă bucurau oamenii, eram fericită să ascult pe oricine. Aveam atâta încredere cât să dau la fiecare. Când eram mică apreciam o felie de cozonac ruptă din sărăcia unei bunici .Când eram mică alergăm o zi întreagă să colind, în două sate, iar seara îmi degerau mâinile pe trei amărâţi de lei. Când eram mică mă puneam pe plâns că aveam de spus doar două poezii la serbare, şi nu ieşeam destul în evidenţă. Când eram mică urlam de mă ştia o lume dacă încerca cineva să îmi desfacă buclele înnodate cu vreun blestemat de pieptene. Când eram mică abia aşteptăm să îmi văd verişorii şi să ne jucăm până ne loveam ca prostii şi unul dintre noi începea să urle ca din gură de şarpe. De cele mai multe ori eu eram soprana respectivă. Când eram mică reuşeam să fac din fiecare zi o minune. Aveam un stil inegalabil în a da foc, a rupe capul păpuşilor, a murdări genunchii strampilor sau a rupe tocurile pantofilor mamei.  Mi-a plăcut mereu să mă ferchezuiesc în oglindă, să mă învârt cu rochia ei de mireasă şi să mă dau cu ruj pe buze,pe la ochi şi prin obraji. Abia aşteptam să mă fac mare, să mă îndrăgostesc de un băiat cu sufet bun. Îl iubeam pe bărbatul vieţii mele încă de mică. Singura dilemă ar fi fost aceea că nu ştiam incă cine era, dar îl iubeam din toată inima mea. Când eram mică mergeam cu bunica mea să adunăm nuci şi mere, să le păstreze pentru iarnă şi să le dea de Piţărai.Nu sunt sigură dacă mă lua cu ea pentru că eram un ajutor de nădejde, sau doar pentru că îi era teamă să nu dau foc la casă , în lipsa ei. Când eram mică îl aşteptăm pe Moş Crăciun fix sub brad. Îmi făceam patul acolo, cu trei seri înainte, şi ne luau ai mei în braţe, pe mine şi pe fratemiu, să dormim totuşi omeneşte măcar câteva ore.     

  ***

Am avut atât de puţin din tot ce am astăzi, însă toată lipsa aceea a lăsat spaţiu pentru iubire si zâmbete curate. Si n-aş mai pune gura pe spurcăciuni din McDonalds, de aş mai vedea-o încă o dată pe bunica suflând în focul din vatră , sub o oală de zeamă.  Nu m-am născut pe vremea lu' Creangă, dar parcă am trăit atât de mult, încât mi s-au scurs prin faţă prea multe evoluţii. De la casetă la smartphone, de la Dacia la Tesla, şi de la iubire la ură. 

O să urăsc mereu timpul pentru că am apucat să mă bucur de copilărie prea puţin. Am atât de puţine cuvinte să povestesc copiilor de azi cum era să creşti sub căldură părinţilor , încărcaţi totuşi de atâtea temeri . Mulţumesc lor pentru că mi-au lăsat o moştenire ce mă chinui să o păstrez intactă şi să o dau, la rândul meu, mai departe.

Femeia-manual de utilizare

Aş vrea să te uimesc cumva; să citești și să spui: "Genial, la asta nu m-am gândit până acum". Dar nu pot, ce păcat...
Nu știu să spun decât banalități, chestii pe care le știi și le-ai simțit deja.
    Probabil nu mai e nevoie sa iți spună nimeni cum se simte o femeie în braţele unui bărbat, cum se închide lumea în spațiul acela, și dispare sunet, miros, frig. Rămâi doar tu, cu bătăile inimii tale, şi cu parfumul tău.
    Şi de asemenea, ştii deja că atunci când ești departe de ea, și o suni, privește numele tău pe ecranul telefonului și simte cum i se luminează tot chipul. Când iţi închide spune "Bine, sunt bine, abia aştept să te văd!" . De fapt, în mintea ei e mult mai mult, de o mie de ori mai mult decât îţi spune.
  Femeia nu e complexă, e pur şi simplu specială, iar dacă tu i-ai acorda un pic mai multă atenţie ai ajunge să o iubești ca un nebun doar pentru că e aşa, bolnavă de detalii şi obsesii.
Nu asculta toţi misoginii ăştia care habar n-au să privească în sufletul ei, şi care nu ştiu să îşi depaşească pofta de ea. Aştia sunt doar nişte bolovani care se holbează la sâni şi la posterioare nenumarate, pentru ca ei asta înteleg prin "femei". Dar tu eşti un altfel de bărbat,mult mai inteligent, sper!

Nu o certa dacă te sună de zece ori atunci când eşti cu băieţii!
Nu o lăsa să se chinuie o după-amiază întreaga făcându-ți o tocăniţă nenorocită, ca apoi tu să te strâmbi că nu are sare.
Nu o întrerupe când vorbește cu prietenele ei la telefon, priveşte-o dintr-un colţ şi bucură-te când o vezi cât e de înverșunată în barfă. Sigur nemernica aia despre care vorbesc ele şi-a luat o poşetă nouă şi merita criticată aspru. Nu tre' să întelegi femeile, trebuie să le iubeşti, nu? :)
Nu o mai certa dacă îşi mănâncă unghiile şi oja de pe ele. Dincolo de stilui şi rafinamentul impus de societate , las-o sa se mai prostească din când în când.
Nu o lasă să vorbească de una singură. Chiar dacă nu o asculţi, ia-o în braţe, sărut-o, şi spune-i că e cea mai frumoasă din lume, pentru ca aşa e!
Nu o compara cu altele sau cu alta, indiferent cine ar fi...mama,bunica,sora ta. Femeia care te iubeşte e unică!
Şi acum , cel mai trist este ca tu o să citeşti , o să spui ca ştiai asta, iar când o să o ai alături pe ea, o să o săruţi o dată ,poate de două ori.
Apoi o să uiţi ce ai citit, şi o să uiti cât însemni pentru ea.
 Te gândeşti doar la tine, şi redevii fraierul care erai înainte ...

Bătrâni, la 20 de ani.

    Pe stradă suntem nişte mistere. Pe stradă tipele sexy sunt sexy, oamenii urâti sunt urâți, femeile bătrâne sunt ...triste. Pe stradă suntem ca pe şcena de la teatru, toţi interpretăm un rol, din mers.
    De ce oare m-am găsit tocmai eu să mă întreb cum o fi acel bărbat burtos şi urât, în viaţa de familie? Oare e iubitor cu soţia, oare are copii, oare are un băiat de vârsta mea? Oare cum ar fi dacă aş fi fiica lui?
   De ce ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ dacă nu avem nimic extraordinar de dus în spate? De ce să mai ascultăm oamenii dacă nu au poveşti minunate de spus? De ce m-a copleşit lumea şi nu mai sunt un copil visător şi vesel?
   Chiar asa copile, să nu îţi doreşti niciodată să creşti! E o capcană! Singurul avantaj este acela că poţi ajunge la borcanul de dulceaţă de pe raftul de sus. Dar la 20 de ani nu o sa ti-l mai doresti cu atâta ardoare,pentru că...îngraşă!
 Tu simţi că nu mai suntem la fel? Că nu mai vorbim la fel,că nu mai zâmbim la fel. Toţi purtăm o mască, toţi avem ambiţii şi idealuri...
Îmi e dor de mama...
Îmi e dor de cel mai bun prieten din liceu..
Îmi e dor de căsuţa mea , facută chiar de mine din carton. Era ascunsă în pădurea din spatele grădinii...
Îmi e dor de căţelul meu ce s-a născut în aceeaşi zi cu mine, şi care a murit acum 5 ani, de bătrânețe...
Îmi e dor de desenele animate de pe TVR2, de la ora 14.
Îmi e dor de fiorul primului zâmbet din partea băiatului ce îl plăceam de la gradiniţă.
Îmi e dor noaptea de Crăciun în care adormeam pe o pernă sub brad, împreună cu fratele meu.
Îmi e dor să o vad pe mama nervoasă ca am spart vaza de la naşa, şi nu deprimata că banii nu ne mai ajung, si eu nu voi avea Iphone 5 , cum au colegii mei. (Stai linistită mamă, nici cea mai inaltă tehnologie nu o sa înlocuiască vreodată parfumul părului tau, şi inima ta caldă!)


            Lumea e nebună, e prea inteligentă pentru mine, e modernizată şi tehnologizată până în buricul degetelor...eu nu pot tine pasul cu ea.
 Îmi e dor de mine...
  Lumea mea nu avea reguli, discuţiile se purtau sincer, şi nu mă întreba nimeni care este
rolul virgulei în propoziţie. Păpuşile erau simple jucării, de multe ori prea scumpe pentru bugetul nostru. De ce acum sunt modele pentru tinere?
Masina era o dacie alba,fara vreun Q,X,Y,Z...
Cea mai buna mancare o facea bunica mea. pe vatra , în curte, şi jur că nu o concura nici KFC, nici MCDonald's.
Nu vin dintr-o generaţie apusă, am doar 20 de ani, dar am obosit!
 Nu mai vreau să evoluez, să cresc, să ating apogeul cunoaşterii. Îmi ajunge!Mereu m-am mulţumit cu puţin.
Vreau să am o casă frumoasă, lângă o gradină, şi un lac în apropiere... Vreau un barbat care să mă iubească, să fie frumos, înalt, nu chiar ca Superman , în Man of Steel, dar în orice caz...
Vreau o viaţă ca într-un roman de dragoste... Oare au mai rămas naufragiaţi ca mine în lumea asta?
Daţi un semn vă rog!În cazul în care nu aţi plecat la Mall, să măncaţi..

Râzi să nu plângi, şi trăiești să nu mori...

      Când am dezamăgit prima persoană, a căzut cerul peste mine. Când am dezamăgit-o pe a doua, am fost nespus de tristă, iar când am dezamăgit-o și pe a treia, m-am așezat pe o bancă, cu obrajii în palme, și m-am întrebat "Oare dacă fac ceva concret, o să vină o zi când o să mulțumesc pe toată lumea?". Aş fi putut aștepta pe banca respectivă până făceam 68 de ani şi aflam răspunsul  sau puteam să mă ridic şi să caut să mă mulțumesc doar pe mine. Şi cât de fain sună clișeul ăsta: "Mă doare la patină de restul, să  fiu eu fericit". 
    Uneori te învârţi printre oameni necunoscuți, și te întrebi": "Oare cum sunt ei acasă? Oare ce muzică ascultă? Oare cum arată în pijamale? Oare cum li se îngroașă venele de pe gât când se ceartă cu iubita?"  Doamne, oamenii sunt frumoși, îi iubesc! Şi mă pun din nou pe banca respectivă și aștept să mor, pentru că și iubirea asta trece, și nu mai iubesc oamenii, ci îi privesc aşa, în trecere, și nu mă mai interesează cum sunt acasă, sau în bucătărie, pentru ca i-am privit atât de mult pe străini încât am uitat cum sunt cei cunoscuți mie.
     Nu dau doi bani pe viaţa mea! Ne-am născut toți într-o piesă de teatru, şi jucăm un rol, apoi cortina se trage, murim, intrăm în culise, și așteptăm să urcăm pe scenă pentru următoarea piesă. În viaţa asta sunt un simplu interpret și caut să primesc măcar doua trei aplauze la final, nu să arunce publicul cu ouă stricate.O să îmi amintesc de ochii mamei, o să îmi amintesc de parfumul florilor de pe câmp, o să îmi amintesc de primul zâmbet al copilului meu, cândva, poate,  dar simt că rostul meu nu există  și tot ce am e gata să dispară în următoarea secundă. 
      Cum să mă leg de ceva ce știu că o să dispară?  Şi totuși o fac... Totuși iubesc uneori, cu toată inima, și totuși plâng uneori de dorul cuiva drag, totuși oftez când privesc lumea nebună, totuși sar în sus de bucurie când primesc o floare sau când îmi face el cu ochiul. Nu trăiesc, dar totuși, sunt cel mai viu dintre pământeni  Of, viaţă, te urăsc la fel cum te iubesc, din toată inima mea!

   

Pentru mine!

   Nu o să reușești niciodată să fii perfect, pe placul tuturor, să te îndrăgească toată lumea şi să exclame “oaaaaau, ce tare e tipa/tipul”,”da bă, chiar, şi mie îmi place”. “bă, şi mie, zău aşa!”.
  Nu o să auzi niciodată numai cuvinte de laudă, pentru că fiecare om are propriul stil, propriul mod de a te analiza şi de a te aprecia, iar tu, sincer, nu eşti perfect. Ceea ce unii numesc sexy, alţii văd vulgar, ceea ce unii văd simplu, alţii văd gol şi şters. Ceea ce tu vezi banal, cel de lângă tine vede asta atât de interesant.   Lumea e atât de variată, de diversificată…de la alb la negru e cale lungă, iar albastrul nu e tot una cu galbenul. Ai putea să îţi pierzi perioade serioase din viaţă gândindu-te la rahaturile astea, şi încercând să te mulezi în funcţie de dorinţele fiecăruia, căutând să obţii apreciere şi laude de peste tot, sau poţi să îţi vezi liniştit de lucrurile cu adevarat importante, să încerci să faci ceva mulțumitor doar şi numai pentru tine. Impune-ţi singur standardele, şi încearcă să le depăşeşti apoi.Preocupă-te de lucruri reale, nu de aparențe.
   Dacă te plângi că eşti copleşit, că eşti plictisit de împrejurimi, de oamenii care aleargă în jurul tău, dacă te trânteşte orice auzi, dacă eşti aşa influențabil şi incapabil să faci ceva singur, dacă habar n-ai ce înseamnă independent, ai putea să dormi liniştit pe tot parcursul vieţii tale, pentru că oricum nu are nimeni nevoie de tine, şi nici nu o să iţi simtă cineva lipsa.

Asta îmi place la ea.

      Îmi plac femeile independente, frumoase, stilate , inteligente. 

Îmi place tipa aceea în costum alb din satin ce coboară în fiecare după-amiază dintr-un ML-u alb şi îl salută politicos pe chelnerul  ce taie iarba din faţa restaurantului. Îmi place al naiba când îşi aprinde discret țigara și privește zâmbind un copil jucându-se, iar apoi aruncă o privire dezgustată peste șmecherii ce traversează strada în figuri forţate.  Nu i-am căutat dosarul, dar sunt sigură că nu apare la braţul vreunui boşorog bogat şi scârbos, nici pe lângă vreun ţânc de douăzeci  şi nu prea mult de ani. O văd independentă şi îmi place, pledează drept o tipă foarte sofisticată şi nu ar avea de ce să nu calce sub tocuri toată lumea. O văd învârtind pe deget cel mai influent om din vârful piramidei, de asemenea o văd extrem de sensibilă şi atentă cu tot ce e plăpând: un copil, o floare, un animal gingaş sau un bătrân pirpiriu. Dacă îţi permiți să o judeci, eşti un ipocrit, dacă îndrăzneşti să te gândesti la ea fără demnitate ești un prost. Habar n-ai cât de greu o poţi ţine alături, şi nimic din ce crezi tu că ai mai bun nu i-ar deschide apetitul. Pentru ea eşti un vierme jegos, lipsit de valoare. Banii tăi i-a avut acum ceva timp şi nu i-au ajuns nici măcar pentru o geantă, aspectul tău nu îi mai este necesar, arată deja impecabil si e gata să compenseze orice altă prezenţă de la braţul ei. Maşina aceea pe care te chinui să o conduci şi să îi descifrezi computerul de bord o cunoaşte prea bine şi îti va spune câti cai putere are fără să consulte vreo sursă. Îmi plac deci femeile independente, frumoase, stilate si inteligente, si bărbatii capabili să le stăpânească.